Madalina..

Aveam 5 ani cand, minunandu-ma de miracolul televiziunii, imi lipeam ochii de ecran ca sa o vad pe Madalina. “Uite, se uita la mine, am vazut-o ca s-a uitat la mine!”, strigam eu cu emotia copilului care isi vede idolul in fata ochilor. Aveam sa-i ascult discul “Fata draga” pana la refuz, pana era zgariat de acul megafonului care se incapatana sa revina iarasi si iarasi pe aceleasi ritmuri. Fredonam impreuna cu mama versurile ei oriunde si peste tot.
Madalina a fost prima artista pe care am vazut-o pe scena.
Dupa15 de ani, fata draga a ramas undeva in constiinta copilului care a incetat sa mai fie. Dupa 15 de ani, Madalina insasi a incetat sa mai fie. Dar copilul din mine refuza sa accepte. El revine cu o violenta de nestapanit numai ca sa strige “De ce?”. Un tumult de emotii, de amintiri, de confuzii vine sa perturbe ceea ce eu credeam ca viata poate fi. Ea mi se arata sub aspectul ei cel mai hidos, o viata care nu e aceeasi pentru toti, care iese din toate tiparele pe care credem ca le cunoastem.
Si timpul se opreste. In momentul de fata, totul s-a oprit. Pentru ca sunt inmarmurita, ratiunea mea nu poate sa asimileze o asemenea veste. Totul pare ireal, improbabil, imposibil. As vrea ca totul sa fie o farsa. Pana unde poate merge ura de sine? De ce dragostea unui copil nu poate compensa lipsurile pe care le resimtim la nivelul propriei persoane? De ce o femeie frumoasa ajunge sa se urasca? Ce ne poate impinge sa renuntam la viata?
Sunt doar niste intrebari care s-ar putea multiplica la infinit. Intrebari pe care copilul din mine ar vrea sa le puna, folosindu-si propriile cuvinte. … socata, scriu masinal ce-mi trece prin minte. Inca nu pot percepe ceea ce se intampla. E, poate, un sistem de autoaparare.Moartea ei ne da o palma pe care o meritam. Cel mai trist lucru e ca nu va schimba nimic.
Orice motive mi s-ar da, nu voi intelege niciodata. Orice motive mi s-ar da, nu voi crede niciodata ca Madalina nu mai e.

Anunțuri

Quote of the day !

Being happy does`nt mean that everything is perfect.

It mean you`ve decided to live life despite it`s imperfections.

So be happy beacause life sucks..but you`re doing just fine !


So true !

Aventura, limite depasite, motivatie.

Timisoara – Valiug, traseul trasat cu roz e traseul facut weekendu` acesta pe biciclete, 135 km din care 35 km doar serpentine si panta.

Cum toate se intampla spontan in viata mea si cum doar lucrurile spontane imi ies, joi seara ma cheama Vlad la Valiug pe biciclete. Prima impresie : „God, da nu rezist atata, e lung drumul, e greu”. Dupa inca 10 minute de meditat cu mine am zis, bine mai hai sa o facem si pe asta cu gandul ca inca un joc cu limitele mele nu-mi strica.

Zis si facut, sambata dimineata la ora 6 am iesit din timisoara. Eram 3, Vlad care practica fotbalul de 15-17 ani, Vasi un fan al culturismului de 6 ani si eu o iubitoare a sportului in general. Greu a fost pana am depasit momentul critic care a durat destul de mult, 20 de km m-am rugat de mine sa pot sa-i fac. Dupa ce am depasit punctul a fost relativ ok. Faceam 1 km in 3 minute jumatate, pana la Bocsa unde am intrat in zona de munte, de acolo a inceput jocul cu mintea. Fizicul deja simtea oboseala, nu mai stiam sa merg, cand faceam cate o pauza simteam ca pedalez chit ca picioarele le atarnam de vrun gard.

Caldurea ne-a incomodat si ea putin, curgea transpiratia pe noi de zici ca eram sub dus, e acida, te ustura si prosopul nu e cea mai buna solutie, risti iritatii deci doar apa de la fiecare fantana intalnita pe traseul ne salva. Parcurgeam incet si sigur drumul pana in resita, optimisti uitandu-ne la ceas si la bornele de pe marginea strazii.

Ajungem la resita, 100 de km in 7 ore din care o pauza mare de o ora si 4, 5 mici de maxim 10 minute. La resita am dat de festivalul berii, ne-am oprit la terase, ne-am intalnit cu colgii care stau in resita, am mai pierdut o ora jumatate prin oras.

Orice drum nu poate fi lipsit de peripetii si normal, mie mi se intampla toate. In drum spre iesire din resita, la primul pod mi se rupe lantul, lucru care nu ne asteptam, nu aveam absolut nimic si nici cea mai mica idee cum sa facem acel lant inapoi. Ne-am chinuit noi dar nu gandeam de loc limpede, nu gasiam vro solutie. Dedesupt de pod vad cladirea de pompieri si zic sa apelam la ea, sunt mai odihniti. In 2 ore au reusit baietii sa o faca timp in care deja prin mintea mea zbura drumul inapoi spre timisoara cu trenul sau sa raman la cineva pana duminica dimineata in resita.Nu a fost nevoie, ne-am urcat inapoi pe biciclete mai motivati ca inainte si am zis ca orice obstacol mai intampinam, nu ne oprim, ne atingem obiectivul.

Incepea traseul greu, 275 de curbe, toate in panta, in urcare, ca la munte. Nu imi mai simteam picioarele, muschii, bicepsul femural, cvatricepsul, croitorii, nimic..parca nu mai erau ai mei, erau cimentati, la orice miscare de stretching imi venea sa urlu de durere, dar..zambeam.

Motivatia, cred ca de aici a plecat absolut totul, fizic eram peste limitele mele, doar din gand mai puteam. De fiecare data cand nu mai puteam si asta se intampla din minut in minut vorbeam cu mine : Anda, mai un minut, cand nu mai poti mai fa 1 metru si inca unu si tot asa. Daca poti asta poti orice, o sa prinzi incredere in tine, o sa realizezi ca mintea controleaza si corpul. Mii de cuvinte insirate catre mine si-au lasat amprenta ca sa ajung sa ating placa pe care scria VALIUG !

La sfarsit de tot, am cedat putin, am facut 1 km inapoi degeaba pentru o neintelegere intre noi si am rabufnit, am urlat la saracu Vlad si am aruncat vina pe el. Noroc ca m-a inteles, oboseala isi spunea cuvantul.

Au urmat lucrurile normale, ne-am gasit locul unde sa asezam cortul, l-am instalat, ne-am facut o baie in raul rece ce curgea aproape de noi si odihna, masaje, bancuri, rasete pana la cel mai linisit somn din viata mea.

Dimineata, m-am trezit prima, mi-am gasit un loc pe un butuc la soare, tigara, cafeaua si meditam la nimic, ascultam raul, pasarile, savuram aerul curat si soarele care imi incalzea starea, liniste. S-au trezit si baietii, am luat masa, ne-am trantit in iarba si chill total inainte de acelas drum greu spre casa.Ne-am adunat lucrurile si la 13:00 am inceput drumul.

A fost rau, simteam ca nu pot, nu puteam sa ma asez pe scaun, eram vanata de la atatea ore de stat pe sit si le-am zis baietilor ca ma intorc cu trenul, eu trebuia neaparat sa ajung luni inapoi la munca. Ei s-au intors pe munte iar eu am plecat singura spre resita. Intr-o ora jumate am fost in resita, am cautat tren la gara, nu era nici unul spre timisoara decat pana in voiteg. L-am luat pana in voiteg si de acolo inca 40 de km de mers cu bicicleta.

La ora 19:00 am ajuns home, m-am trantit in baie si am lenevit in apa calda mai bine de o ora, ma simteam multumita de mine chiar daca n-am dus tot drumul pana la capat pe bicicleta.

Dupa tot traseul asta simt ca am mai multa incredere in mine, ca nu exista limite, ca puterea vine de la „etaj” mai exact minte iar corpul nostru nu e decat un executant, putem orice trebuie doar sa ne dorim si ca sa realizam asta trebuie sa ne incercam.

Impossible is nothing !

Crezi? :)

Eu cred in iubire!
Eu cred in inocenta, cred in rasete cristaline, cred in suflete pereche, cred in dorinte. Indraznesc sa ma joc cu viata si s-o provoc. Cred in mine!
Eu cred in viata. Cred in frumusetea interioara, in oameni, cred in fericire. Iubesc cu toata fiinta mea intreaga lume, iubesc iubirea insasi. Ma bucur de viata , ma bucur de orice lucru marunt care-mi iese-n cale, sunt recunoscatoare ca traiesc. Experimentez. Experimentez sentimente, descopar, invat, zambesc.

Tu cat de mult te bucuri de viata? In ce masura vezi frumusetea din ea?
Te grabesti. Alergi prin lume pe carari intortocheate fara pauze de respiro, fara sa te opresti din cand in cand si sa privesti ceea ce-ti iese-n cale.

Uneori te intalnesti cu fericirea si treci orbit pe langa ea.
Si simti apoi ca totul se topeste in tine ca ceara sub razele soarelui, te trezesti golit de simtire si regretand lucrurile pe care le-ai fi putut face daca n-ai fi pierdut timpul alergand dupa nemurirea sufletului.
Opreste-te! Inceteaza odata cu fuga asta nebuna catre nicaieri! Spune-mi despre tine! Stii macar in ce directie alergi, incotro te indrepti? Daca ti-as cere sa-mi vorbesti despre ce te nemultumeste, ce nu-ti place, ce urasti, mi-ai face o lista nesfarsita. Dar spune-mi, ce iubesti ?

Inca mai imi pasa..dar nu va zic 🙂

Motivation for today !

You will achieve your grand dream, a day at a time, so set goals for each day, not long and difficult projects, but chores that will take you, step by step, toward your rainbow. Write them down, if you must, but limit your list so that you won’t have to drag today’s undone matters into tomorrow. Remember that you cannot build your pyramid in twenty-four hours. Be patient. Never allow your day to become so cluttered that you neglect your most important goal. To do the best you can, enjoy this day, and rest satisfied with what you have accomplished…Live with patient, goot things come to those who wait, but..remember, make somthing for them !

Enjoy life.

Learn to enjoy every minute of your life. Be happy now.
Don`t wait for something outside of yourself to make you happy in the future. Think how really precios is the time you have to spend, whether it`s at work or in your family. Live life so completely that when death comes to you like a thief in the night, there will be nothing left for him to steal !

Don’t waste your precious energy on issues of the past, negative thoughts or things you cannot control. Life is great, enjoy!

Smile..and go !

I believe everything happens for a reason.
People change so that you learn to let go.
Things go wrong so that you appreciate them when they’re right.
You believe less so eventually you trust no one but yourself.
And sometimes, good things fall apart so better things can fall together